(I) Programul managerial pentru 2008 - 2013

CAMINUL CULTURAL CRINGURILE



I. Consideratii generale
II. De la ce pornim
III. Ce este de facut


I. Consideratii generale

Pierderea legaturii dintre individ si cosmos este considerata in prezent o evidenta. In cazul omului rural, cunoscut ca fiind mai conservator din fire, amanuntul, daca o asemenea asertiune este si adevarata, ar putea avea consecinte de-a dreptul dramatice. Adaugind la aceasta surplusul de contemplatie, toropeala Baraganului sau pasivismul civic obtinem un profil mai adecvat omului de cimpie de tip Cringurile.
Comuna noastra este pomenita pe la 1570 in legatura cu starea de ruminie, stare care probabil s-ar fi perpetuat daca accidentele istoriei nu ar fi hotarit altfel.
Autoevaluarea de circumstanta are darul de a salva intotdeauna aparentele incomode. Avem de-a face cu o atitudine definitiva, uimitor de elastica, privita indeobste cu multa bunavointa. Explicatia comuna este perfect linistitoare. Se spune cu deplin temei ca apa trece dar pietrele ramin si ca doar capul plecat ofera certitudinea supravietuirii. La nivelul cult se accepta ca bietul om se afla sub vremi, ca stam prost, monser ! sau ca sintem pe punctul de a ne pierde rostul, daca nu cumva am si facut-o. La o privire mai atenta verdictul poate fi insa mult indulcit.
Intii ca omul nostru (sa-i zicem homo europaeus, avind in vedere ca de vreo doi ani de zile ne-am angajat in cercetarea destinului sau), se incadreaza si se potriveste rostului caruia ii apartine in mod inevitabil.
In principal, sintem exact asa cum ne-a lasat Dumnezeu si nu putem infaptui decit ceea ce da Dumnezeu dar in acelasi timp sintem si daruiti cu o anumita capacitate de a ne rostui singuri. Omul este insa si parte componenta a rostului, caci a fost creat dupa chipul si asemanarea Creatorului. In acest tandem omul este antrenat de la sine si participa si/fie la planul divin, si/fie la ritmurile naturii. E de la sine inteles ca planul respectiv pastreaza rostul initial in integralitatea sa, desi e posibil ca acest lucru sa nu ne apara in clar sau sa nu ne apara deloc. Totusi e imposibil ca Dumnezeu sa nu iubeasca faptura in care se oglindeste inca de la inceputul lumii.
Iar daca e sa ne potrivim comandamentelor fizice care sint celebrate acum, am putea nuanta si altfel : e posibil ca legea conservarii masei sa fie respectata si in acest caz (in sens farfuridic !), ca adica lucrurile sa se transforme dar sa nu se schimbe. Altfel spus, ingredientele sa fie tulburate brownian iar rostul sa nu se piarda, ci sa se transforme in unitati echivalente…
Faptul ca soarta omeneasca nu s-a schimbat in mod semnificativ de la omul-culegator/vinator pina la omul consumator din prezent poate parea incurajator si chiar este. In fond, conditia de fiinta-in-drum-spre-moarte este aceeasi. Ceea ce diferentiaza specific sta in legatura cu unghiul de raportare la zeii locului.
Pentru a reveni cu strictete la subiectii care sintem, trebuie considerate jocurile sortii noastre regionale, mai cu seama de la jumatatea secolului trecut incoace.
Apocalipsa comunista, cea care a urmarit explicit forjarea unui om nou anticristic, vesnic tinar si vesnic revolutionar, opus omului vechi, retrograd si misticoid, a reusit din pacate un atac devastator la nivelul identitar, cu deosebire in articulatiile rurale ale sistemului.
O secventa cu fostul pontifex maximus comunist (Stalin) rezuma cel mai bine starea de fapt. In fata freneziei iconoclaste a aparatului, el tempera dupa cum urmeaza: Nu va mai obositi sa darimati bisericile fiindca se vor darima de la sine.
La urma urmelor, ce conformatie aveau Romania interbelica si Dimbovita odata cu ea ?
Desigur una agricola si meteorologica, ceea ce voia sa insemne, una extrem de sensibila si strins dependenta de factorul economic. Or, stim cu totii ce greutate avea factorul economic in ingineria sociala comunista.
Preocuparea de capetenie a fost aneantizarea principiilor.
Legamintul proprietatii private a fost rupt, elitele, lichidate; s-a instituit in loc un soi de solidaritate formala si dubioasa, o caricatura a devalmasiei originare. Toti aveam totul si nimeni nu avea nimic. Romanii care si asa erau deficienti la capitolul solidaritate (a se vedea miturile instauratoare) au resimtit acest soc in plin.
Sa remarcam in treacat si prestatia submediocra a slujitorilor bisericii care s-au multumit sa-i cinte statului in struna si nu i-au asistat pe cei aflati in restriste.
Si pentru ca disolutia sa fie spectaculoasa, dupa ce timp de doua generatii am inregistrat o evolutie in zodia lui homo sovieticus, dupa 1989 s-a intrat brusc in orbita unui American dream consumist. Timpul si-a iesit din titini.
Nu a fost vreme de minima reculegere; lumea satului nu a avut cind sa se recompuna, nu a avut cind si ce sa puna in locul autoritatii uzurpate si reuzurpate mai recent.
Asa se face ca insingurarea crescinda, alienarea, dublate de o emigrare masiva impreuna cu importul noului ideal atlantic si transatlantic dau pregnanta crizei de identitate.
In acest context, intrarea in Uniunea Europeana se prezinta sub o forma salvatoare; aderarea formala s-a produs deja, urmind ca in viitorul previzibil sa se produca si aderarea efectiva.
Vom intra asadar in familia europeana. Problema iminenta este de ordinul urmator: cine sintem noi cei care intram in centrifuga, sub ce forma intram si cum o vom face ?
Avind in vedere ca nu ne gasim in pozitia de a dicta global, modesta misiune pe care ne-o asumam este aceea de a oferi aici si acum o propunere de rezolvare punctuala.Iata ratiunea initiativei de fata.